Cu dor de noi: „Noi îl vrem pe Cuza Domn!”

FOTO: realitatea.md

Un prieten care a dansat Hora Unirii cu înalți demnitari români, de la Iași, București, Chișinău (de la Chișinău fiind prezenți, bineînețels, reprezentanți ai PL) și, cu români (inclusiv moldoveni, de pe ambele maluri de Prut) din toată Țara, mi-a povestit cât de frumos a fost acest 24 ianuarie acolo, la Iași,  unde mi-a fost și mie inima – tristă.

Cu o zi înainte, la Chișinău, cele două partide ceva mai răsărite din fosta alianță proeuropeană și-au rezolvat nevoile urgente pe seama alegătorilor creduli. Cetățeni care le-au dat votul, cu speranța că aleșii lor au intenția sinceră de a continua reformele și a realiza mult-promisa și mult-elogiata în campanii electorale integrare europeană.

Ca să fie și mai dureros pentru votantul amețit de-a binelea, „ciobenii” politicii moldovenești au încercat să dea vina pe al treilea partid al alianței (AIE), PL – mizând, desigur, pe ideea care zace de mult timp în mințile adormite ale unor politicieni care nu s-au coborât de douăzeci de ani din fotoliile de parlamentari (de parcă ar fi prins acolo rădăcini): „moldoveanul îi prost ca noaptea”, poate fi manipulat și șmecherit de oricine are un pic de școală făcută la fostul KGB!

Nu exclud că unii dintre votanții acestor partide ar putea fi atât de naivi, încât chiar să nu observe cât de lacom tindeau liderii acestor două partide către o alianță cu o fracțiune sau alta a fostului megapartid comunist, actualmente spart în surcele roșioare și împrăștiat prin toate colțurile scenei politice moldovenești.

Nu știu care stare a acestui partid e mai periculoasă: cea aglomerată sau asta, răsfirată și ploștită peste tot. Știu însă bine că situația nu are cum să devină roz peste noapte. Lucrurile se vor limpezi, căci asta e viața: cu ulciorul nu mergi de multe ori la apă -, dar până la limpezire, vom avea de suportat crize valutare, economice, sociale, despre cele politice nici nu mai zic, toate fiind legate între ele – și toatea astea, din cauza lipsei de consecvență, lipsei de caracter, prostiei și nestăpânitei atracții către Kremlin a celor mai influenți dintre politicineii de la Chișinău. Un lucru e bun: apele s-au separat, iar alegătorii au văzut, în sfârșit, ce mincinoși ordinari se ascund și ce harbuz mare și rotund a crescut  în spatele bannerelor care le promiteau reforme, o Moldovă fără comuniști, o Moldovă fără sărăcie (vorba vine, iată o glumă amară, auzită zilele astea: „Acum că „Moldova fără sărăcie” s-a rezolvat, a venit vremea să se rezolve și „Moldova fără comuniști!””).

* * *
Prietenul meu, abia revenit de la Iași, mi-a trimis un cântec, pe care el l-a auzit întâia oară, iar eu mi l-am amintit, pentru că l-am tot ascultat, de zeci de ori, cu inima strânsă, când, studentă fiind, împreună cu ai mei colegi de la filologie, „prindeam” printre bruiaje Cenaclul Flacăra.  E un cântec de dor de noi, cei care am fost și cei care mai suntem. De noi, cei care vom fi, în ciuda agresivității cu care mediocritatea și lașitatea încearcă să-și lărgească bârlogul rău mirositor, strivind tot ce-i mai frumos în juru-i.  Un cântec pe care prietenul meu (nefiind român!) l-a îndrăgit, simțindu-l așa cum mulți moldoveni (deci, români, de fapt) din Parlament nu-l vor simți niciodată.

* * *
Un cântec vechi georgian spune cam așa: „să cântăm, să ne audă dușmanii și să se întristeze, văzând că mai avem poftă să cântăm!” Georgienii, poporul care știe aproape la fel de bine ca și noi, românii, cum e să ființezi într-o baladă. Tristă.